M-am trezit într-o dimineaţă cu ei acuzându-mă că l-am omorât. Ştiam că orice explicaţie le-aş fi dat, nu i-ar fi convins că a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua în circumstanţele în care mă aflam. Le ascultam acuzaţiile cu un calm care mă uimea şi pe mine, păstrându-mi luciditatea. Ei credeau că sunt indiferentă şi am o piatră în loc de inimă. Eu credeam că nu are rost să spun nimic, căci erau prea orbiţi de propriile lor prejudecăţi pentru a vedea dincolo de vălul ce acestea le-au creat pe ochii lor. Era situaţia ce înfăţişa perfect faptul că fiecare trăia în propria lui realitate, ghidându-se după propiul lui adevăr.

După valul de acuzaţii m-au întrebat care au fost motivele pentru care l-am omorât. Eu le zâmbisem ironic tot timpul în care le relatasem întâmplările…

***

Ziua era posomorâtă. De când mă ştiam nu-mi plăceau zilele de duminică pentru că mereu îmi dădeau o stare de inerţie fizică, de un vulcan de nostalgie şi amintiri lăuntrice. M-am hotărât brusc să ies din casă, să plec oriunde m-ar duce picioarele, să evadez din aceeaşi rutină duminicală ce o aveam de ani de zile. M-am îmbrăcat la întâmplare, fără să-mi pese prea mult ce pun pe mine, am aruncat o scurtă privire în oglindă şi am închis uşa în urma mea. Afară norii formau plapumă densă peste cer. Nu-mi luasem umbrelă, dar nici nu m-am întors după ea. M-am uitat la ceas. Era ora 18. Aveam timp să ajung la concertul de vioară la care fusesem invitată. Îl cunoscusem pe violonist cu câteva seri înainte, la petrecerea unui prieten, dar nu mă împresionase prea mult. Entuziasmul lui îmi păruse prea mare pentru talentul nu prea existent pe care credeam că-l are. Acceptasem invitaţia lui din politeţe pentru prietenul meu şi pentru că mă gândisem că era o ocazie potrivită de a schimba obişnuinţele mele de duminică.

Am ajuns exact în momentul în care uşile erau pe cale să se închidă. Am avut noroc cu invitaţia, altfel nu cred că mă mai lăsau să intru. M-am aşezat printre primele rânduri, aşteptând plictisită. Lumea era agitată, auzeam tot felul de discuţii în jurul meu referitoare la orice altceva decât concertul. Înainte să am timp să mă întreb care e motivul pentru care acele persoane nu au ales un alt loc să discute, un om mic, dar plin de carismă, a urcat pe scenă. Luminile se stinseseră.

 – În această seară, vă prezint un tânăr ce a îndrăznit să depăşească orice limită, să treacă orice graniţă a raţiunii pentru a crea muzică! Dar nu orice fel de muzică, ci muzică ce-ţi face viaţa să curgă literalmente prin tine. Doamnelor şi domnilor, vi-l prezint pe Sufletul-vioară!

Numele de scenă, precum şi prezentarea mi s-au părut exagerate, nişte vorbe grandioase pentru cineva prea tânăr ca să poată întruchipa un asemenea talent cum susţineau.  Însă în momentul în care tânărul păşi pe scenă am realizat că nu era acelaşi pe care-l întâlnisem la petrecerea prietenului meu. Din pricina surprizei, uitasem până şi să aplaud, încercând să găsesc o explicaţie. Mi-am luat invitaţia din buzunar şi am văzut că greşisem numărul străzii. Coincidenţa a făcut ca eu să ajung la un alt concert de vioară? Nu puteam să ies din sală, ar fi fost nepoliticos. Mă gândeam că posesorul locului meu nu mai avea cum să intre din moment ce concertul începuse, aşa că am încercat să mă relaxez şi să fiu atentă la violonist.

După câteva note simţeam cum încep să tremur, după câteva cântece o hemoragie de sentimente pusese stăpânire pe mine şi mă întrebam cât timp mai aveam până la pierderea totală a raţiunii. Niciodată nu mai trăisem cu o intesitate atât de apăsătoare, nici măcar în cele mai profunde iubiri pe care le simţisem până atunci. Lacrimile îmi curgeau fără oprire pe obraji. La sfârşitul concertului mi-am cumpărat bilete la toate concertele ce erau programate în oraş. Unii se îndrăgostesc la prima vedere. Eu am devenit dependentă de la prima audiţie.

Vânzătoarea de bilete se uitase la mine ca la o nebună când mă văzuse cu ochii roşii, dar cu zâmbetul pe buze, în timp ce de abia articulam cuvintele pentru a-i cere bilete pentru următoarele concerte.

– Vă simţiţi bine, doamnă?

– Da, sunt bine! Nu credeţi că violonistul e genial?

– Probabil, nu sunt amatoare de vioară.

Simplitatea cu care a răspuns, indiferenţa faţă de ceva ce mie îmi părea rai m-au scos din sărite. I-am luat cu agresivitate biletele din mână şi i-am aruncat banii, trântind uşa la ieşire.

Aşa începe noua mea “creaţie”. Ce părere aveţi? Ah, şi dacă e careva care e pasionat de vioară sau cunoaşte un violonist, please let me know!