Zbor de fluture

Luni dimineaţă m-am reîntors la picurii de ploaie din Zalău, lăsând soarele undeva la sute de kilometrii în urmă, şi nu numai. M-am reîntors la camera mea plină de sufletul meu, la semiobscuritatea cu stropi de melancolie din după-amieze. Însă am petrecut o săptămână printre pădurea de foioase şi brazi, printre prieteni dragi şi lumea magică a cuvintelor, am cunoscut oameni şi oameni (încă mai rămâne adânc încrestată uimirea!), dar am adus cu mine amintiri cu zâmbete, dulci, însă şi amare.

Am pornit dimineaţă devreme, tot într-o luni (3 septembrie). Încă era întuneric, ochii adormiţi, dar zâmbitori - stăteam toate 5 în gară. Destinaţia: tabăra de creaţie “Tinere Condeie”, Poiana Pinului. Ne aşteptau vreo 14 ore de călătorie. Râsete, momente imortalizate în fotografii - oameni de care nu te saturi să-i cunoşti, să-i priveşti, să le vorbeşti…pur şi simplu să-i ai lângă tine:

Oana Gherman - reţineţi acest nume, căci va avea greutate în literatura română - cu parfum japonez şi prezenţă mai presus decât plăcută, care “impune” respect şi admiraţie într-un mod atât de natural, singura persoană care m-ar pune în ramă dintr-un motiv neştiut…cu care am descoperit că am mai multe în comun decât aş fi crezut, al cărei condei îţi pătrunde sensibilitatea…Oana, pe care v-o recomand cu tot dragul să o ciţiţi când îi vor apărea cărţile în librării!

Amelia Resiga - sau Ami - cea cu părul creţ şi poezii ce-ţi ajung direct la inimă, cea care a lăsat liniştea să vorbească pentru frumuseţea cuvintelor ei în momentul în care a terminat de citit la cenaclu, cea pe care am descoperit-o cu mult drag şi curiozitate, şi cu care abia aştept să port lungi discuţii filosofice!

Edimina - aka Iulia Drugaş - poetă cu mult potenţial şi aspiraţii măreţe - poate mult prea măreţe pentru cineva de vârsta ei, ar spune mulţi - dar cu o ambiţie la fel de înaltă precum visele-i…

Şi nu în ultimul rând…

Iulia - care a trecut de mult de la stadiul de profesoară la cel de prietenă de suflet - a cărei frumuseţe am absorbit-o în acea seară în care nu i-am spus decât un simplu “vă stă bine părul” (da, ştiu că e banal! Însă, de obicei, când privesc ceva frumos nu pot să mă exprim…frumuseţea îmi răpeşte cuvintele mereu!), care a îndurat cu un stoicism admirabil tot ce s-a întâmplat pe parcursul taberei, şi care ne-a amintit că, în suflet, purtăm mereu copilul ce am fost…. suntem şi vom fi. În pădurea cu alune…