Câteodată simţi cum îţi sângerează rănile când ţi se redeschid înlăuntru…ca şi cum ţi-ar plânge sufletul tăcut, doar pentru tine, ca să simţi cum se scurge durerea din piept prin tot trupul, fără ca tu să poţi măcar să strigi…Oare cât de mult te eliberează lacrimile? Sau sunt doar iluzia eliberării?
stăteam şi sorbeam din cafea
la aceeaşi cafenea prăfuită de paşi mereu străini,
în fiecare luni dimineaţa, la aceeaşi oră.
în cafea se învârteau tot felul de lumi
cu oameni trişti sau fericiţi şi-atât
fără vreo viaţă proprie, doar marionete
ale mişcării lingurii şi zaţului aşezat pe fundul ceştii.
apoi te zărisem – veniseşi tu, cu chip de fluture,
să te amesteci în cafea
şi te-au înghiţit valurile negre, amare
iar eu aşteptam să te văd ieşind din ceaşcă
fără să realizez că fluturii
nu ştiu să înoate.
şi tot ce făceam
era să ridic lingura din când în când,
sperând să te găsesc naufragiat
pe vreo insulă de zaţ
şi să-ţi sorb cu buzele
cafeaua prea grea pentru aripi.
dar n-apăreai…
se făcuse seară şi cafeaua se răcise.
tot ce auzeam erau moliile
ce zburau în jurul becului.
(13.05.2008, 22:07)
N-am chef să mă exprim plastic, aşa că cei ce nu au stomac apt pentru a se enerva sau ştiu eu ce alte stări poate provoca postu’ ăsta, să facă bine să nu citească în continuare.
Cum e să pierzi pe cineva? Al dracu’ de dureros! Dacă se recunoaşte cineva, nu-mi pasă, bine face, să ştie că nu-s indiferentă şi mă doare, dar voi avea grijă să nu mai doară, căci mă voi educa în aşa fel încât să nu-mi mai pese şi de acum înainte să nu mai am prieteni, doar cunoştinţe. Oricum, după câte observ, mai rar se poate vorbi de prietenie în ziua de azi, suntem “prieteni” atâta timp cât ne convine şi putem profita reciproc, dacă nu, ce dracu, aruncăm totul la gunoi, ştergem cu buretele, e cel mai uşor lucru din lume.
De azi am pus punct! M-am săturat, gata! De ce să-mi pese atât de alţii, să mă îngrijorez şi ei să se poarte ca şi cum nu ar fi fost nimic, a trecut şi nu mai deschidem subiectul? Poftim???!!! Adică eu nu ştiu cum să mă dau peste cap să ajut, să fac să fie bine, tu îmi zici jumătăţi de fraze şi după totul e ok???
Sau mai vin unii şi-mi fac tot felul de…hai să nu le zicem reproşuri, că nu s-au exprimat cum că ar fi reproşuri, da le-am simţit eu înăuntrul meu destul de ascuţite ca să doară, but then again, who the fuck cares anyway?
vând bucăţi din suflet.
am început încă dinainte să mă nasc
unii plătesc bine, dar le strivesc fără să le pese
celor mai săraci le dau bucăţi mai mari
şi plâng când văd
că lor le pasă mai mult…
de-atâtea lacrimi mi se face dor de imposibil
ţes lumi din alte bucăţi de suflet
şi mă pitesc în ele…
mereu se rupe ţesătura la atingerea realităţii…
n-am mai rămas decât cu câteva petice…
le iau uşor în palme
să le respir nostalgia
şi zâmbesc de fiecare dată
când văd că s-a mai dus un fir…
(8.05.2008, 00:07)
Vreau să
NU mai plouă
cu atâta tristeţe şi
incertitudine şi
nelinişti…
să nu mai cadă
atâtea cuvinte spuse
cu jumătate de glas
cuvinte în care
NU credem…
tristeţea din ei
mă doare mult prea mult
dar zidurile universurilor noastre
continuă să se clatine…
până când?
…plec azi la 17:05 spre Galaţi, la olimpiada naţională de filosofie, după care stau 2 zile la Bucureşti să-mi ridic premiul pt cartea ce am scris-o…nu ştiu când voi avea timp să mai scriu pe blog în următoarea perioadă…
M-am trezit într-o dimineaţă cu ei acuzându-mă că l-am omorât. Ştiam că orice explicaţie le-aş fi dat, nu i-ar fi convins că a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua în circumstanţele în care mă aflam. Le ascultam acuzaţiile cu un calm care mă uimea şi pe mine, păstrându-mi luciditatea. Ei credeau că sunt indiferentă şi am o piatră în loc de inimă. Eu credeam că nu are rost să spun nimic, căci erau prea orbiţi de propriile lor prejudecăţi pentru a vedea dincolo de vălul ce acestea le-au creat pe ochii lor. Era situaţia ce înfăţişa perfect faptul că fiecare trăia în propria lui realitate, ghidându-se după propiul lui adevăr.
După valul de acuzaţii m-au întrebat care au fost motivele pentru care l-am omorât. Eu le zâmbisem ironic tot timpul în care le relatasem întâmplările…
***
Ziua era posomorâtă. De când mă ştiam nu-mi plăceau zilele de duminică pentru că mereu îmi dădeau o stare de inerţie fizică, de un vulcan de nostalgie şi amintiri lăuntrice. M-am hotărât brusc să ies din casă, să plec oriunde m-ar duce picioarele, să evadez din aceeaşi rutină duminicală ce o aveam de ani de zile. M-am îmbrăcat la întâmplare, fără să-mi pese prea mult ce pun pe mine, am aruncat o scurtă privire în oglindă şi am închis uşa în urma mea. Afară norii formau plapumă densă peste cer. Nu-mi luasem umbrelă, dar nici nu m-am întors după ea. M-am uitat la ceas. Era ora 18. Aveam timp să ajung la concertul de vioară la care fusesem invitată. Îl cunoscusem pe violonist cu câteva seri înainte, la petrecerea unui prieten, dar nu mă împresionase prea mult. Entuziasmul lui îmi păruse prea mare pentru talentul nu prea existent pe care credeam că-l are. Acceptasem invitaţia lui din politeţe pentru prietenul meu şi pentru că mă gândisem că era o ocazie potrivită de a schimba obişnuinţele mele de duminică.
Am ajuns exact în momentul în care uşile erau pe cale să se închidă. Am avut noroc cu invitaţia, altfel nu cred că mă mai lăsau să intru. M-am aşezat printre primele rânduri, aşteptând plictisită. Lumea era agitată, auzeam tot felul de discuţii în jurul meu referitoare la orice altceva decât concertul. Înainte să am timp să mă întreb care e motivul pentru care acele persoane nu au ales un alt loc să discute, un om mic, dar plin de carismă, a urcat pe scenă. Luminile se stinseseră.
– În această seară, vă prezint un tânăr ce a îndrăznit să depăşească orice limită, să treacă orice graniţă a raţiunii pentru a crea muzică! Dar nu orice fel de muzică, ci muzică ce-ţi face viaţa să curgă literalmente prin tine. Doamnelor şi domnilor, vi-l prezint pe Sufletul-vioară!
Numele de scenă, precum şi prezentarea mi s-au părut exagerate, nişte vorbe grandioase pentru cineva prea tânăr ca să poată întruchipa un asemenea talent cum susţineau. Însă în momentul în care tânărul păşi pe scenă am realizat că nu era acelaşi pe care-l întâlnisem la petrecerea prietenului meu. Din pricina surprizei, uitasem până şi să aplaud, încercând să găsesc o explicaţie. Mi-am luat invitaţia din buzunar şi am văzut că greşisem numărul străzii. Coincidenţa a făcut ca eu să ajung la un alt concert de vioară? Nu puteam să ies din sală, ar fi fost nepoliticos. Mă gândeam că posesorul locului meu nu mai avea cum să intre din moment ce concertul începuse, aşa că am încercat să mă relaxez şi să fiu atentă la violonist.
După câteva note simţeam cum încep să tremur, după câteva cântece o hemoragie de sentimente pusese stăpânire pe mine şi mă întrebam cât timp mai aveam până la pierderea totală a raţiunii. Niciodată nu mai trăisem cu o intesitate atât de apăsătoare, nici măcar în cele mai profunde iubiri pe care le simţisem până atunci. Lacrimile îmi curgeau fără oprire pe obraji. La sfârşitul concertului mi-am cumpărat bilete la toate concertele ce erau programate în oraş. Unii se îndrăgostesc la prima vedere. Eu am devenit dependentă de la prima audiţie.
Vânzătoarea de bilete se uitase la mine ca la o nebună când mă văzuse cu ochii roşii, dar cu zâmbetul pe buze, în timp ce de abia articulam cuvintele pentru a-i cere bilete pentru următoarele concerte.
– Vă simţiţi bine, doamnă?
– Da, sunt bine! Nu credeţi că violonistul e genial?
– Probabil, nu sunt amatoare de vioară.
Simplitatea cu care a răspuns, indiferenţa faţă de ceva ce mie îmi părea rai m-au scos din sărite. I-am luat cu agresivitate biletele din mână şi i-am aruncat banii, trântind uşa la ieşire.
Aşa începe noua mea “creaţie”. Ce părere aveţi? Ah, şi dacă e careva care e pasionat de vioară sau cunoaşte un violonist, please let me know!
Mare atenţie, mare! Vrei să scapi de curţenia de Paşti pentru câteva ore? Te invităm joi, 24 aprilie, la ora 18, la Casa de Cultură a Sindicatelor Zalău, să te simţi bine alături de studenţii din anul IV ai Academiei de Teatru şi Film din Bucureşti care vor interpreta piesa “Ulciorul sfărâmat” de Heinrich von Kleist. În rolul principal: Alexandru Suciu - fost elev al Colegiului Naţional “Silvania”, Zalău.
Biletul costă 10 RON şi se găseşte la secretariatul Colegiului.
Ne vedem acolo!
Nu, nu m-am îndrăgostit când am fost la Veneţia, deşi e un oraş cuceritor, cu mistere ascunse în spatele mult-cunoscutelor măşti. În schimb m-am îndrăgostit…de un suflet-vioară, de un om care…nu cântă la vioară, ci devine vioară ca să-şi transmită sentimentele: corzile-i sunt venele, muzica - sângele, vioara - trupul în care vibrează toată muzicalitatea ce zace în el.
Madames et monsieurs, je vous presente Edvin Marton!
Piesa “Love in Venice” a fost compusă de Edvin în oraşul unde Puntea Suspinelor încă mai aduce ochi curioşi să o admire.
 | Asi on Cafea şi fluturi |
 | Raluca on Definiţia prieteniei |
| Raluca on Tristeţea din ei e prea … |
| Raluca on Refulări post-operatorii… |
| Asi on Refulări post-operatorii… |
